Ultima piesă dintr-un puzzle

de admin
Ultima piesă dintr-un puzzle

Ma uit in colțul ecranului de la calculator la data de azi și mă trec fiori… Am vrut de multe ori să scriu despre ce s-a întâmplat, dar până acum n-am putut…

Era 1 noaptea. Stăteam chircită pe un pat de spital de stat din București, într-un salon cu 7 paturi și plângeam înfundat. Era prima noapte pe care o petreceam departe de copilul meu, de 3 ani. Nu știam exact ce mi s-a întâmplat, de ce, cât de grav era, dacă exista tratament, dacă trebuia să mă operez.

Acum exact un an, marti seara, 13 februarie, mă internam de urgență la Spitalul Universitar.

Am ajuns acolo după 5 zile în care am bifat:

  • un consult ORL;
  • două consulturi oftalmologice;
  • două vizite la camera de gardă;
  • 3 consulturi neurologice;
  • două RMN-uri
    … până când cineva a pus ultima piesă într-un puzzle.

De fapt, totul a început cu o săptămână înainte când mă grăbeam să ajung la un curs. Am alergat după autobuz și, după sprintul scurt, m-am trezit cu o senzație ciudată în urechea dreaptă și o ușoară durere, iar pe ochiul drept mi se puneau niște pete gri. N-am dat importanță atunci.

Zilele următoare, senzațiile s-au repetat, ajungeam să nu mai văd periodic cu ochiul drept, până la punctul la care mă loveam de oameni pe stradă, vâjâitul și durerea din ureche se accentuau și a început să-mi amorțească jumătatea dreaptă a feței.

Am mers la consult la medic specialist ORL și mi-a spus ca nu e de la ureche. M-am dus la oftalmolog, care, la prima vedere a zis la fel: totul parea ok. Am mers totuși la urgență, unde, după vreo oră de așteptat am zis că nu avea rost să mai stau, erau cazuri mult mai grave ca mine acolo și am plecat acasă. Poza de mai jos a fost făcută chiar în ziua cu pricina.

Să fim serioși, nu arătam a om bolnav!

M-am întors după două zile la urgență, la insistențele medicului oftalmolog, care a suprapus diagrama unui test făcut la ea peste ce i-am desenat eu că vedeam cu ochiul drept și mi-a spus că s-ar putea sa fie de la nervul optic. Dacă nu benefciam de tratament urgent, nervul ar fi putut fi afectat iremediabil.

M-am întors la urgență unde a fost cu cântec. M-au consultat și au ajuns la concluzia ca ar trebui să fac un RMN, pentru asta trebuiau să mă interneze. Pentru internare era musai să-mi facă un CT (adică radiații) și chiar și așa, ar fi trebuit să aștept 3-4 zile să-mi vină răndul la RMN, care RMN am aflat ulterior că oricum era stricat. Am hotărât să nu mă internez și să-mi fac RMN în privat. L-am făcut însă totul părea normal. De fapt, ce nu știam atunci era că acest RMN, degeaba îl faci dacă nu ști ce urmărești. Prin urmare am primit un diagnostic greșit.

Zilele următoare am mai mers la un medic neurolog dintr-o clinică privată, care nu mi-a spus nimic nou.

O săptămână mai târziu, după un diagnostic și un tratament greșit dat de doi medici neurologi, m-am trezit dimineața cu un sentiment ciudat.

Nu eram deloc convinsă că sunt ok. Soțul meu a dus copilul la grădiniță și m-a sunat să vadă cum mă simțeam. Eram acasa, deschisesem calculatorul și ascultam o piesă pe youtube. În mijlocul piesei m-a apucat un plans teribil. Cu vocea gâtuită i-am răspuns, i-am spus că-s ok doar că simt nevoia să mă descarc. A zis că trece pe acasă înainte de a merge la birou să stea cu mine până mă liniștesc.

Până a urcat el, mi-a amorțit din senin mâna stângă. Nu o mai puteam mișca deloc de la cot în jos. M-am panicat. Aveam să aflu mai târziu că suferisem un AIT (accident vascular tranzitoriu).

Când a văzut în ce stare sunt, soțul meu si-a luat liber de la birou și m-a însoțit în ziua aia la toți medicii posibili. Pentru că nu mai știam încotro să mă îndrept ca să aflu ce am, i-am cerut ajutorul Mirunei (și blondele gândesc) al cărei soț este medicul neurochirurg dr. Horațiu Ioani.  La recomandarea acestuia, am ajuns la clinica Neuroaxis. Acolo dr. Cristina Herțea, după ce mi-a făcut cea mai completă anameneză din viața mea, a depistat în sfârșit ce aveam. Nu o sa uit niciodată felul în care i s-a luminat fața când și-a dat seama.

Ea mi-a explicat așa: creierul nostru este vascularizat prin două perechi de artere principale, denumite arterele carotide interne (dreapta și stânga) și două artere vertebrale (dreapta și stânga). Se pare că mie mi s-a rupt peretele intern al arterei carotide dreapte și sângele nu mai putea trece, s-au format mici cheaguri iar unul din ele s-a desprins și a cauzat acel AIT (amorțirea mâinii stângi). A făcut și o investigație doppler, acolo, în cabinet, iar diagnosticul prezumtiv era cel de disecție de carotidă interna dreaptă.

Pentru a înțelege mai bine explicația de mai sus, click pe imaginea de mai jos pentru a urmări urmări video.

La acest diagnostic gen “Dr. House”, chiar și un coleg de-al doamnei doctor a zis:

Hai măi, nu arată a pacient cu disectie! Vorbește, stă pe picioarele ei, se miscă, merge… chiar crezi?!

Cauzele unei astfel de disecții sunt multiple. Acestea pot fi genetice, fumatul, contraceptivele orale, diverse sindroame, infecțiile respiratorii, traumele (lovituri ex. minge de tenis), poziție judicioasă a capului și gâtului (stat cu telefonul intre ureche și umăr), poziții de yoga (stat în cap).

Simptomele și semnele pot fi de la cele mai ușoare la cele mai grave. Printre ele se numără:

  • tulburări de vedere;
  • tinitus (țiuit sau vâjâiu în ureche);
  • hemipareză;
  • paralizie oculosimpatică;
  • zgomot cervical;
  • sângerări nazale masive;
  • AIT-uri, etc.

Vestea bună este că arterele astea comunică între ele formând o rețea. Dacă una din ele se blochează, compensează celelalte și sângele irigă artera din sens opus, până în punctul unde este blocajul. Ăsta este motivul pentru care nu am picat de tot pe stradă ca urmare a unui accident vascular, n-am paralizat și eram oarecum asimptomatică. Probabil lipsa asta a siptomelor mai severe i-a impiedicat și pe medicii dinainte să se gândească că ar putea fi ceva atât de serios. Nu știu…

M-a trimis să refac RMN-ul, de data asta știind clar ce urmărea, iar rezultatul investigației a confirmat imediat diagnosticul.

Nici n-am ieșit bine din aparatul RMN, că am fost sunată de un medic de la Universitar să mă duc direct să mă internez. Se pare că, aflând că se confirmase diagnosticul, cei de la Neuroaxis au sunat repede să vadă unde m-ar putea interna.

Am protestat spunând că nu voiam să mă internez la stat, nu după toate poveștile horror legate de Colectiv. După ce mi s-a explicat că în nici un spital privat nu există atâția specialiști într-un singur loc, logistica și gărzile din cele de stat, am hotărât să merg acolo.

La 10 seara, soțul meu, cu copilul în scaunul de mașină, venea să mă ia de la clinica RMN să mă ducă la spital. Era în stare să stea cu mine toată noaptea, cu micuțul adormit în cârcă. Nu aveam cu cine să-l las. Până la urmă s-a întors cu el acasă, încercând să-i păstreze rutina zilnică.  Mi-am sunat părinții și mama s-a trezit cu noaptea în cap în ziua următoare și a bătut 380 km ca să vină să ne ajute. În astfel de momente regreți enorm că nu ești mai aproape de ai tăi…

Am stat zece zile internată, zece zile în care am trecut prin toate stările posibile.

Pentru că vasul s-a disecat (rupt) pe o lungime destul de mare, adică vreo 3 cm, dr. rad. Bogdan Dorobăț se gândea să îmi monteze două stenturi ca să refacă fluxul sanguin. Stenturile sunt niște plase metalice cilindrice care se plasează de-a lungul arterelor îngustate pentru a le redeschide.

Pe de altă parte, dr. neurolog Dora Moroșanu spunea că aveam șanse mari să mă refac cu un tratament medicamentos.

Nu știam cum era mai bine. Mă îngrozea gândul de a avea două dispozitive metalice în cap pentru tot restul vieții. În plus, intervenția pentru montarea lor nu era lipsită de riscuri și nu aveam nici o garanție a faptului că acestea nu se vor îngusta în timp, blocând din nou artera.

Am cerut părerea mai multor medici atunci. Am avut mare noroc cu  Dr. Dan Mitrea, care a prezentat cazul meu unor medici de la Lyon și cu prietenul nostru dr. Cristian Călimănescu care a vorbit cu medicii din Hamburg.

Până la urmă am hotărât împreună cu medicii neurologi să dăm o șansă tratamentului medicamentos, renunțând la stenturi, și bine am făcut!

La două luni erau deja semne clare că artera începea să-și revină. La 5 luni, era recanalizată în proporție de 60%, iar acum sunt foarte bine.

Ce vreau eu să transmit în final cu povestea asta

Dincolo de toată istoria de mai sus, aș vrea să trag niște semnale de alarmă:

Suntem mai fragili decât credem. Știi vorba aia cu “sunt tânăr, ce pot să am?”. Uite că poți fi tânăr, în formă, să ai un stil de viață sănătos și totuși să ai parte de astfel de experințe.

Ascultă-ți instinctul, indiferent cine și ce zice! Dacă mă opream la primul medic și luam tratamentul lui care nu avea nici o legatură cu ce aveam de fapt,cred că nu mai eram aici. Când nu esti linistit cu un diagnostic, du-te la zece medici până cineva îi dă de cap! Nu sta așa! Orice clipă contează!

Respectă-ți corpul, că știe să se adapteze, să lupte să se recupereze. Oricum, de când am adus pe lume un pui de om și l-am alăptat cu succes mai bine de 2 ani, am cu totul altă părere față de propriul meu corp.

Sunt bune și spitalele de stat. Cel puțin oamenii peste care am dat eu acolo au fost de o mare calitate umană și profesională și asta fără a li se da tot felul de „atenții”. Tratau pe toată lumea cu același respect și atenție, indiferent de statutul social, material sau de etnie.

Ai grijă mai mare de tine! Ascultă-ți corpul! De când am dus copilul la grădiniță și am intrat în câmpul muncii, obisnuiam să mă asez la calculator cu o cana de cafea în față și să uit de mine ore în șir. Nu luam pauze, nu beam apă, nu mâncam…nu aveam timp. Munceam la 3 chestii deodată. Toate la fel de importante. Eu puteam să aștept.

Fii blând cu tine! Am învâțat să nu mă mai asupresc, să îmi vobesc frumos, să-mi dau timp, să am răbdare, să mă cunosc.

Bucură-te de fiecare zi! Stiu, e așa un cliseu deja, dar recunoaste, chiar și așa, nu o faci sau o faci poate pentru o secundă, câteva minute sau o oră pe zi. De când cu treaba asta de mai sus, chiar apreciez altfel fiecare om, tot ce am, tot ce trăiesc. Mă concentrez pe prezent. Nu știi niciodată ce îți aduce ziua de mâine.

Fii recunoscător pentru oamenii care ți-au fost și îți sunt alături! Aici vorbesc de familia pe care o ai (soț, soție, copii, frati, părinți, bunici, cumnați, etc), prietenii și cunoștințele care te-au ajutat absolut necondiționat. Nu știu ce mă făceam în perioada asta fără sprijinul soțului meu, al părinților și fratelui meu! Andrei a venit zilnic la mine la spital cu cafea pentru tot salonul și îmbrațisări numai pentru mine. Mama a îngrijit de copil cu dragoste și atenție înzecită, ca nu cumva să-mi simtă cel mic lipsa. Tata și fratele meu au bătut sute de kilometri ca să vină să mă vadă și să mă susțină. Ca să nu mai spun cât a contat fiecare mesaj, telefon și vizită primită în spital de la prieteni, veniți cu flori și cărți din biblioteca proprie (așa i-am rugat, ca să fim eco până la capăt).

Pune-te pe primul loc, măcar din când în când. Poate sună egoist, dar crede-mă, nu e! Dacă tu nu ești bine, nici cei din jurul tău nu sunt. Întotdeuna m-am întrebat de ce în avion recomandarea este, ca în cazul depresurizării cabinei, înainte să-ți ajuți copilul să-ți pui mai întâi tu masca. Dacă tu nu esti ok, nu poți să ai grijă de cei dragi.

La mine noul an începe de acum pe 14 februarie, iar dragostea de care se tot vorbește în jur este pentru tot ce sunt, am, trăiesc și simt, pentru viața toată.

Trebuie neapărat să aduc multumiri speciale unor medici minunati pe care îi trec mai jos în ordinea în care am avut norocul să îi cunosc și/sau să mă ajute.

dr. Danilea Goicea– oftalmologie- Focus Optic

dr. Horațiu Ioani– neurochirurgie- Clinica de Neurologie Neuroaxis

dr. Cristina Herțea– medic specialist neurologie/doppler- Clinica de Neurologie Neuroaxis

dr. Dan Mitrea– medic specialist neurologie- Clinica de Neurologie Neuroaxis

dr. Dora Moroșanu– medic specialist neurologie-Spitalul Universitar de Urgență București

dr. Andra Ezaru– medic rezident neurologie-Spitalul Universitar de Urgență București

dr. Bogdan Dorobăț– medic radiolog intervenționist- Spitalul Universitar de Urgență București

dr. Cristian Călimănescu– chirurgie cardiovasculară- Bremerhaven, Germania

dr. Floricel Cristea– medic primar neurologie- Brain Institute

Dacă ai citit articolul de mai sus, m-aș bucura să îmi spui părerea ta, într-un comentariu mai jos. De asemenea, pentru a nu pierde viitoarele articole, te poți abona la Newsletter sau să dai “like” paginii de Facebook și follow celor de Pinterest și Instagram.

Facebook comments

ALTE RETETE SIMILARE

15 comentarii

Madalina February 15, 2019 - 10:01

Oh, Doamne, cutremurator, ma bucur din suflet ca a fost cu happy end! O imbratisare,

Reply
admin February 16, 2019 - 21:43

Te imbratisez și eu! 🤗

Reply
Cristina February 15, 2019 - 13:37

Impresionant… până la lacrimi. Mă bucur că astăzi ajunge la noi povestea din condeiul tău. Multă sănătate!

Reply
admin February 16, 2019 - 21:39

Mulțumesc! Ma bucur ca e primită cu brațele deschise! Sănătate!

Reply
Oltean Alexandra February 15, 2019 - 18:25

Mi-au dat lacrimile , Alina… pt ca ai dreptate in toate concluzile remarcate!

Reply
Ingrid February 15, 2019 - 19:05

Om frumos, fa ceva minunat pentru tine in fiecare zi! Bucura-te de viața și de cei dragi! Ai avut o cumpăna și ai reușit s-o depășești. Felicitări! Acum spune-ți in fiecare dimineața ca viața e frumoasa și ca ziua este cea mai frumoasa zi dintotdeauna, iar noaptea mulțumește pentru ziua ce-a trecut și tot așa..
Sa fii fericita! 🤗✨🌹

Reply
admin February 16, 2019 - 21:42

🤗😘 Sa știi ca fac asta din ce in ce mai des și firesc, fără sa-mi impun. Cumva o astfel de experiența te resetează in sensul asta. Mulțumesc! Împlinire îți doresc!

Reply
mari February 16, 2019 - 09:38

multa sanatate

Reply
admin February 16, 2019 - 21:40

Asemenea îți doresc!

Reply
Ana February 16, 2019 - 12:03

Tough cookie! 🤗

Reply
admin February 16, 2019 - 21:39

I love when you call me that!!! ❤️🤗😘

Reply
Gianina February 17, 2019 - 12:46

Wow! Impresionanta experienta! Sănătate multa! Dumnezeu a fost si va fi cu tine mereu! Felicitari medicilor si tututor celor implicați in recuperarea ta! Cat de fragila este viata si cat de putin o apreciem pana ajungem …. intr-un punct! ❤️❤️❤️

Reply
admin February 19, 2019 - 17:15

Așa e! Mulțumesc! Sănătate și pofta de viața îți doresc!

Reply
Ilinca Păun Constantinescu și February 17, 2019 - 14:06

Dragă Alina, iti mulțumim ca ai facut publica povestea ta. Imi imaginez ca nu ti-a fost deloc ușor sa retrăiești momentele acelea- dar experienta ta este de ajutor pentru ceilalți. Te imbratisam cu mult drag si iti dorim sanatate si sa te bucuri temnițele momente frumoase cu cei apropiați!

Reply
admin February 19, 2019 - 17:15

Mulțumesc! Va pup și va imbratisez cu drag!

Reply

Lasa un comentariu